Antologie | La noi, in Eden

191 Parcă văd scrumierele noastre urcate aiurea pe garduri ba mai mult decât atât singurătatea – o oareșcare tâmpă schelărie un moloz ce se umflă în pene și împarte pernele la câini dar cine nu-l cunoaște pe acest atotputernic crâmpei de șobolan și atunci pentru ce n-ar ieși la iveală niște mult prea cuminți născătoare ale scaunului tău care sparge strigoi pe răspunderea propriei sale speteze