Antologie | La noi, in Eden | Nicolae de Popa

289 așa ziceam și eu – sunt multe de spus când încep să ți se urce la cap întunericul și femeile e ridicol și totuși ne-am dat în petec urmărind pietrele funerare ca pe niște fete mult mai tinere decât noi n-am să dau nume – destul am fost tras pe sfoară de locurile îndepărtate care se află în mine și nu le pot opri odată și odată am să vă povestesc, razele soarelui sunt de față – cum o întreagă toamnă am suportat ca un fraier ironia privighetorii știu eu? – probabil era un semn și de aceea poate vom reuși încât măcar de azi înainte să facem împreună apocalipsa de un singur lucru îmi pare rău – trebuia să fi scris mai demult un poem despre forțele oarbe ale visului și tăcerii adevărul este că o femeie goală nu-i decât opera unui plâns nesfârșit poate chiar capodopera unei lacrimi Întunericul și femeile