Antologie | La noi, in Eden | Nicolae de Popa

378 Află despre mine că sunt vie – îmi scria domnișoara cu părul nemțesc – Mii de scuze dat fiind faptul că am fost o adevărată pacoste pe suprafața pământului Abia în zilele de pe urmă am început să mint, să fac gălăgie la locul de muncă, să scriu rugăciuni Acum știu să fac chiar și șnițele cu pesmet! – Prin mine se vede totul, domnule, sunt aproape ca apa de izvor O vreme am fost prietenă cu pervazul ferestrei – îmi scria domnișoara cu părul nemțesc – Amândoi eram buni în postura de veșnică fericire, mai ales eu pronunțam foarte des: „munte cu munte face ca omul să putrezească” Apoi a înflorit ceva roșu – se scuza dumneaei – și totuși, de-atunci turturelele sunt destul de rezervate cu mine, uite cum își întorc privirea când le spun „săru’ mâna” Dar ce știu ele, bine măcar c-a-nflorit ceva roșu care râde în hohote Nemțesc