Antologie | La noi, in Eden | Nicolae de Popa

482 Un prieten al meu, filosof important și literat de excepție, a afirmat la un vernisaj că Nicolae Popa e un pictor de geniu. Afirmația a paralizat asistența, dar filosoful a nuanțat-o: el, adăuga Corneliu Mircea, e un ales. E un plastician al Imaginilor esențiale. Suferința și ispășirea ar putea fi identificate în tablourile sale, nu neapărat neliniștitoare. Uneori plasticianul caută increatul, embrionul din care se nasc formele vii ale lumii acesteia. În biroul meu se află un tablou al lui Nicolae Popa care ar ilustra altă trăsătură a sa, „costumbristă”, cochetând la modul cel mai tipic bănățenesc cu apartenența regională: uica Pătru. Un uica Pătru ca un embrion, răsărind dintr-o mare a intensităților roșii: nașterea și stingerea, vrea să sugereze imaginea, sunt una. Iar uica Pătru, personaj făcut celebru de N.P., plutind, cum zice autorul lui, „între Platon și Teregova”, sugerează un itinerar al inițierilor. Primul culoar pe care m-am apropiat de Popa a fost acela al comediei sacre bănățenești, în care numirea personajelor sugerează ritualuri străvechi. Uina Anca aparține tot Marilor Personaje, Familiilor, Totemului. Ea ține de o tradiție al cărei sens ultim trebuie să rămână secret. În fond, mă gândesc că revista (gruparea) Marele Joc, a avangardei dizidente, care l-a supărat pe Breton, ar fi fost fericită să publice asemenea texte: „Uina Anca năștea câteodată un stâlp/ și acesta mergea înainte cu mâinile pline de stâlpi/ și astfel mergând/ obiectul acela a fost omorât cu mâinile pline de trupuri/... Se spune că o mare parte din uina Anca s-a cuibărit printre soldați/ atunci când scorpionul a comandat ridicarea de pe buze a acelei propoziții/ care le ținuse de verișoare pe fiicele elefantului Baltazar// Și fiindcă uina Anca trebuia să semene cu un viscol/ Fețele noastre au căzut umplute de falduri și osii,/ pesemne că Zeus voia să își facă un tată cam de 2 mm grosime”. Acest discurs eliptic, sinuos, uneori împiedicat, îl recomandă pe Nicolae Popa ca poet al sacrului. Sau al ratării inițierii. Ludicul este implicat (ca în cazul oricărui bănățean de treabă) în definirea acestui univers al arhetipurilor. Dacă orice artist „își joacă destinul”, Nicolae Popa e un artist al jocului. Un Homo ludens, scriem, adăugând imediat: el e un Nicolae Popa, comediant și martir