Antologie | La noi, in Eden | Nicolae de Popa

204 Cel puţin tu eşti îmbrăcată, cum s-ar zice, irevocabil Eşti înţolită ambiţios în străvechi nuieluşe de onix Iar aceasta îl obligă pe omul de mâine să zâmbească din greu cu întregul său corp ca şi cum zi şi noapte ar susţine un spectacol de adio în adâncul unui mic animal alegoric Pe când eu?... Doar cu câteva rânduri mai jos iată-mă dur şi cărunt ca un corb Ca un corb ce îşi trage tot timpul cu pila pe unghii şi în acelaşi timp plânge – spre a duce mai departe ştafeta fericirii Deşi unii spun că asemenea gesturi ar pune pe gânduri Destinul Dar ce pot să zic, aşa suntem noi, persoanele importante şi-ntunecoase: Nici măcar în vis nu ne putem îngriji manichiura decât după ce ni se umple obrazul de lacrimi Bine măcar că cel puţin tu eşti îmbrăcată, cum s-ar zice, irevocabil în străvechi nuieluşe de onix