Antologie | La noi, in Eden | Nicolae de Popa

211 Este o veșnicie, Șefule, de când Întunericul – aici de față – se alăturase grupului nostru compus din străvechi bebeluși Intrase, dacă vrei, în cârdășie cu fostele noastre grăsimi de sub steagul bombastic al celor cu paiul în gură Şi câte şi mai câte, Şefule, până în ziua aceea de după degetul inelar când noi – păsăretul – n-am mai simţit nevoia de-a avea niciun fel de genunchi Şi cum palmele îmi crescuseră, Doamne, de nu mai încăpeau pe autostradă colega de pustiu şi-a întins într-atâta de tare privirea încât pe la nouă şi ceva s-a stins Iar în urma ei nimeni decât cele cinci unghii de la mâna mea dreaptă şi un computer înlăcrimat ce dădea zi şi noapte cu bluzele dânsei de vatră şi ore întregi ne vorbea despre flori – ticălosul!