Antologie | La noi, in Eden | Nicolae de Popa

212 Era într-o zi a tuturor posibilităţilor şi o grămadă de târâtoare se minunau în faţa unui copil îmbrăcat în uniformă de păianjen ce se bătea cu pumnii în piept că el cunoaşte deşertul ca pe propriul său buzunar „La urma urmei noi ăştia ce am venit ca să întindem plase pentru negrele musculiţe ale mileniului nu suntem nimic mai mult decât un fel de creier pe care cei ce îl caută nu-l vor găsi niciodată în craniu” (Întâmplător, acum vreo două mii şi ceva de ani, întâlnindu-l pe Socrate prin Timişoara, acesta îmi zice: „Ce mai ştii, omule, de Galaicu E. Păun, de tizul tău N. Popa, ăl din Chişinău, care o ţine de Doamnă pe poeta Irina, spune-le că Agora îi salută filosofic pe toţi!...”)