Antologie | La noi, in Eden | Nicolae de Popa

468 așa: dă Doamne ca nici trupul și nici sufletul meu să nu mai fie în această zi obiectiv, ci să fie subiectiv. Dacă ne vom trezi că peste 1000 de ani cineva va zice despre noi că am fost niște monștri, că uite ce pereți albi am avut, când ai lor vor fi din apă, din abur? Noi suntem nefericiți pentru că încercăm să fim obiectivi. Ar trebui să nu ne pese, așa cum nu ne pasă în propria noastră intimitate. Facem pe pudicii când vedem că o creangă a unui arțar pleacă lela cu un plop și spunem că acea creangă este smintită. La fel este și în literatură. Creanga câte unuia este capabilă să plece cu tulpina altuia și atunci ceilalți spun că creanga aia este suprarealistă sau dadaistă. În ceea ce mă privește, tot respectul meu îl are criticul Cornel Ungureanu, care, atunci când a scris despre poezia mea, a eliminat termenul de suprarealism. Domnia sa a spus că poezia mea impune un alt fel de realitate. Eu nu sunt de acord nici cu termenul de critic literar. Îl prefer pe cel de comentator literar. –– Deși aveți o vârstă biologică onorabilă, erosul este o prezență puternică în poezia dumneavoastră. Care ar fi explicația? –– Eu niciodată nu am reușit să depășesc stupida și superba vârstă de 16 ani. Când ai ieșit din matricea paradisiacă, indiferent de ce te-ai izbi în viață, ești pierdut. De aceea, slavă celor care la 80 de ani se îmbată și dansează sau merg la un bordel măcar să vadă femei. Starea paradisiacă funcționează la un poet la toate nivelurile. O cămașă îmbrăcată de un poet primește botezul virilității lui permanente și subiective. Mă întrebai de unde obsesia erotică? Poezia este pentru mine aidoma cu catedrala universală a lumii. Iar pentru mine această catedrală este miraculosul organ genital al celeilalte ființe, care este femeia. Un critic axat pe obiectivitate ar vedea femeia ca pe ceva suprarealist. Cum să își permită ea să aibă altfel de... scule decât are un critic? Eu am avut șansa de a-mi pune revelațiile pe hârtie datorită unei aliate care este Cornelia, una dintre femeile înzestrate de Dumnezeu cu tăcerea, cu căderea într-un subiectivism al perplexității. Ea mă pune în situația de a ieși din timp. Când o privesc nu îmi mai pasă că am 20 de ani sau 60 de ani. –– Dacă ați avea din nou 16 ani, ce ați face? Unde ați călători, ce ați vrea să fiți? –– Dacă ar fi după mine, m-aș face potcoavă. Eu aveam o admirație enormă pentru potcoave. Eu mergeam la școală călare. Și acum păstrez dorul, și iubirea, și mila de acele potcoave ale calului, care scăpărau când treceam drumul stâncos spre școală sau spre casă. M-aș face potcoavă ca să simt mai acătării galopul spiritului meu spre mine însumi, cel pe care nu îl voi cunoaște niciodată. ( Robert Șerban , Piper pe limbă , Editura Brumar, Timișoara, 1999, pp. 99-109)