Antologie | La noi, in Eden | Nicolae de Popa

467 M-a luat de braț, am făcut un tur prin parcul unde erau lucrările, după care mi-a zis: ești mare, monșer! N-ai ceva de băut? Am făcut rost de o sticlă de vodcă și am stat o după-amiază la mine în atelier, discutând despre Papini și despre fanatismul acestuia de a cunoaște totul și de a-l substitui pe Dumnezeu. Asta e cu Preda. La Gătaia am lucrat o bună perioadă de timp, iar cu o parte din lucrări am deschis prima mea expoziție. Evenimentul s-a petrecut la pinacoteca Muzeului Banatului. Țin minte ca acum, am expus 35 de tablouri, trei am vândut, iar restul le-am dat în dar celor care m-au onorat cu prezența. –– Cine v-a vernisat expoziția? –– Au vorbit atunci Deliu Petroiu, Corneliu Mircea, Eduard Pamfil, Florin Bănescu, Ștefan Stössel, Mircea Lăzărescu. –– Cum este să nu fii singurul Nicolae Popa din literatură, ba mai mult, să ai un tiz, tot poet? –– Cred că este vorba de o clonare făcută de Dumnezeu. Pentru mine numele nu are nicio semnificație, ci prenumele contează. Prenumele influențează personalitatea oamenilor, știi asta. Ceea ce scrie Nicolae Popa din Basarabia este diferit de ceea ce scriu eu. Cred că poezia sa are o valoare indiscutabilă. Iar coincidența asta de nume nu face decât să mă amuze. –– Nu puțini au fost criticii care au considerat că poezia dumneavoastră ar fi una de factură suprarealistă. Ce spune autorul? –– Creația literară vizează, în primul rând, omul care face acest demers, această entitate care are miliarde și miliarde de inflexiuni și fațete. Dacă omul, poetul vine și spune: domnilor, eu am propus un lucru care nu mai ține de logica pe care o cunoașteți voi, criticii, nu mai ține de nimic aparent lizibil, pentru că nu aparține unei realități stupide și banale. Ce se va întâmpla dacă realitatea va începe să ia, peste câteva zeci de ani, alte înfățișări? Ce se va întâmpla când pereții vor deveni porci, când își vor schimba culoarea în fiecare clipă, când vor scoate câte un sunet? În artă, ca și în viață, totul trebuie să fie posibil, pentru că altfel vom ajunge la dictatura prejudecății. Iar critica este o prejudecată. E oribil ca despre un poet să se spună că este suprarealist, când el nu face altceva decât să impună o realitate. O poezie nu trebuie să fie crezută, nu trebuie să stârnească o admirație, de genul vai, cât de dulce este! Poezia trebuie să contrarieze. Un critic ar trebui să privească din punctul de vedere al unui fluture. Înainte de a scrie despre un poet, ar trebui să se gândească ce ar spune despre demersul său exegetic un fluture, un păianjen. Dacă nu își va pune această problemă va eșua în gândire obiectivă. Dacă criticii nu ar fi gândit și altfel, nu ar fi existat niciodată avangarde... Noi nu știm cu nimic mai mult decât anticii, suntem doar mai informați. Ei bine, această informație trebuie să o aducem la stadiul de înălțare. Rugăciunea noastră zilnică ar trebui să înceapă