Antologie | La noi, in Eden | Nicolae de Popa

470 medic bun nu îl vorbește niciodată de rău pe un medic mediocru”. Cu aceasta cred că am răspuns sistemului axiologic de la noi prin care, încă, se mențin criteriile impuse de regimul comunist din România, unica țară în care nu creația în sine, a artistului, are cuvântul, ci, unde, atât în trecut cât și acum, actele (diplomele) „vorbește”. –– Și totuși, dincolo de această stare de lucruri – unii ar numi-o „anomalie” –, spune-mi, te rog, cum se împacă, în schimb, într-unul și același „personaj”, domnul Nicolae de Popa, pictorul și poetul? –– Anticii spuneau că unul (cifra) este multiplu... Dat fiind acest enigmatic adevăr, în orice ființă cugetătoare se întâlnesc cel puțin trei pârghii de punere în discuție a misterului nostru comun și totodată irepetabil. Pictura și poezia, în ceea ce mă privește, survin din aceeași intimitate, doar mijloacele de exprimare diferă. Și în pictură, și în poezie există, pe de o parte, un fel de infern apolinic, iar, pe de altă parte, există sau ar trebui să existe și un fel de Eden dionisiac, din a căror „încăierare” se iscă, cum de pildă s-ar exprima „sabotul” lui Heidegger, mireasma și „sângele”, ambiguitatea întristătoare a oricărei creații. –– Știu că te revoltă aprecierea de suprarealism aplicată, deseori, poeziei tale. E atât de grav să fii (cotat) azi poet suprarealist? –– Dacă acum 1000 de ani ar fi spus cineva că Armstrong va descinde pe lună, lumea ar fi etichetat aceasta drept o aberație suprarealistă. În fond poate că această lansare pe lună a lui Armstrong a mocnit în om miliarde de ani, dar, abia în zilele noastre ea a devenit realitate. Cu atât mai mult, în artă, în speță în poezie, omul devine creator doar atunci când e capabil să structureze o lume paralelă cu cea aparent reală. Așa că nu mă văd deloc un suprarealist în sensul strict al criticii literare. –– Când vei debuta cu o carte de proză?... În interviul pe care l-ai dat lui Robert Șerban, am întâlnit, în răspunsurile tale, „momente” autentice de proză, bunăoară episodul cu nunta ta din adolescență?... –– Nu știu dacă acolo e proză ori neproză, dar există în mine o carte sau mai degrabă proiectul unei disperări adresate tinerimii contemporane. Violentată de himere improprii „părții noastre de cer”, această tinerime a ajuns să-și hăituiască până și mitul erotic, să-și pună sub semnul întrebării până și legenda trupească. Studenți sau borfași, încă având cașul la gură, deconectându-se ei înșiși de la divin, îi vedem pe la colțuri cum își preschimbă sărutul într-o, vezi Doamne, „avangardistă” pupătură de mahala. –– Care crezi că este, că va fi soarta poeziei, a artei în general? Ce viitor le întrezărești? –– Soarta poeziei, a artei în general, va fi din punctul meu de vedere, tot atât de biruitoare ca și a mielului repetabil pe care îl înjunghiem de Ziua Învierii. Destinul poeziei este unul al jertfei. Și, deși Iisus nu a fost un medaliat al bârnei de la Jocurile Olimpice și n-a primit nici dolari, nici limuzină de ultimul răcnet, și, deși alduitele Sale mâini nu sunt astăzi mediatizate la nesfârșit în orele de vârf ale tuturor mijloacelor de