Antologie | La noi, in Eden | Nicolae de Popa

471 care dispune mass-media, El, Iisus – Poezie și Jertfă mântuitoare a acestei omeniri –, va dăinui și atunci când din toți medaliații Jocurilor Olimpice nu va mai rămâne decât focul și cenușa. Dumnezeu nu ar fi fost posibil, dacă n-ar fi existat Poezia. Așadar poezia, așadar organul genital al femeii, așadar Universul, nu sunt alta decât opera unui plâns infinit... Capodopera unei lacrimi. –– Ce este, ce ar trebui să fie, după Nicolae de Popa, în momentul de față, elita românească? –– Elitele autentice luminează cerul unui popor abia după ce, fizic, au dispărut de pe firmamentul existenței. Fluturii și caisele fac parte dintr-o elită ce aparține spațiului democratic al unui tragism efemer. Cred că în clipa de față, pe plan cultural, în geografia spiritului nu se poate vorbi nici de „Centru”, și nici de „Elită”, decât în măsura în care unii acceptă să intre de bunăvoie în subordinea monopolistă a unor grupări mult prea încrâncenate pentru a rezista, în timp, făptuirii naturale din hazardul fiecărui destin în parte. –– Cu diverse prilejuri, (te-)am citit sau te-am auzit evocând spațiul copilăriei tale, Teregova natală. Ce crezi că ți-a rămas, ce crezi că ne rămâne, în fapt, din copilărie? –– Desigur, Teregova, cea de la poalele muntelui Țarcu, aparține unui anume segment al copilăriei mele. Adevărata copilărie, însă, este un atribut obligatoriu pentru orice creator de lumi paralele. Este copilăria ancestrală care poartă în sine nesfârșita gamă a tuturor copilăriilor din locurile în care s-a întâmplat să ne naștem. E o vârstă necalendaristică a spiritului ce lasă lumii, ca dar, doar zborul, nu și pasărea, ce lasă doar mireasma, nu și busuiocul. –– Văd aici, la tine, în atelier, câteva „pânze” la care tocmai lucrezi, obsesiv fiind motivul cristic, redat, inedit, prin pasăre... –– Pentru noi, pământenii, mitul cristic este un absolut, poate singurul absolut în care pogorârea în mormânt e în același timp și înălțare la ceruri... La urma urmii, metaforic vorbind, de ce nu am fi și noi niște păsări ce, iată, cu propria cruce în spate, orbecăim tot timpul spre ceva mai înalt decât noi. Adineaori îi spuneam poetului Robert Șerban precum că tu, dragule, ești primul căruia am avut curajul să-i mărturisesc cum eu și privighetoarea încă mai credem în sensul iubirii. Or, tocmai aceasta mă face să-l pictez pe Mântuitor sub chipul unei păsări sau a unui om de zăpadă răstignit în pustiul Saharei. Desigur o Sahară a dragostei în care, dacă unul dintre noi ar fi astăzi Iisus, cred că nu ne-am sfii ca pe cel puțin doi dintre apostoli să-i cheme Rebecca, Tabita ori Nely, păsări desigur și ele, prin a căror prezență, sunt sigur că lumea de mâine ar fi privită cu mai multă gravitate de către bolțile înstelate, sau, de ce nu?, poate ar fi luată drept parteneră egală în administrația Paradisului. ( Eugen Bunaru , Orizont, nr. 11, noiembrie 2000, p. 11)