Antologie | La noi, in Eden | Nicolae de Popa

474 –– Apropo de personajul care ești în romanul amintit, aud că vei „debuta” tu însuți, cât de curând, cu un roman la care tocmai lucrezi. Poți să oferi, în premieră, câteva amănunte? Pe vremuri, Livius Ciocârlie, cred că nu greșesc, citindu-ți interviul din Piper pe limbă (Robert Șerban) îți admira, acolo, virtuțile de prozator... –– Desigur, am scris poate cel mai scurt roman din literatura română. Are 39 de pagini și tot la Editura Vinea va fi tipărit. E un roman de dragoste închinat celei mai iubite dintre pământene. Dar despre toate acestea, tăcere, vorba lui Hamlet. –– S-a tot vorbit și se tot vorbește despre relația poetului Nicolae de Popa cu... pictorul N. de Popa. Pare un subiect provocator. Tu ce (ne) poți spune? –– Păi, dragul meu semen, ce aș putea să-ți răspund la aceasta a șaptea întrebare a duhului tău? Dintre aceste două iluminări, fiecare în parte e, întrucumva, un indefinit vagin ancestral, iar dacă creatorul are șansa de a-și trăi orgasmul simultan cu literatura scrisă ori culoarea așezată pe pânză, e clar că odrasla îi iese perfect, iar în caz că nu se întâmplă așa, atunci eșecul îi este pe vecie asigurat! –– Știu că l-ai cunoscut – la clinica de psihiatrie din Gătaia –, cu mulți ani în urmă, pe Marin Preda. Ați rămas împreună într-o fotografie (alb-negru) de prin anii `70. Spune-mi ce se întâmpla acolo – cultural – în epoca... de aur? –– Ah, stimate și, de acum înainte, Heruvim, dar la această tulburare pământească n-am pentru ce a-ți răspunde. Marin Preda era într-o fugară trecere prin acea „poeniță”. Iar instantaneul surprins habar n-am de cine din poza cu pricina, nu-i decât o smerită odihnă pe unul dintre soclurile „caligrafiilor” spațiale ce le-am creat acolo. Pot să-ți mai spun că la Clinica de la Gătaia „se întâmpla” pe atunci un adevărat cantonament cultural, unde poposeau și se antrenau spirite alese. Aveam fiecare un statut privilegiat: de-a nu te lua nimeni în seamă... Și asta ne dădea o libertate a dialogului franc, necenzurat. –– „O nouă primăvară pe vechile dureri” ar zice – a și zis – Bacovia. E primăvară din nou. Tu, Nicolae de Popa, ce ai spune? –– Eu aș spune să luăm mai întâi încă o clipă de răgaz și o gură de absint, iar pe urmă să aprindem, iată, candela aceea de acolo pentru tânărul nostru confrate Bacovia. Apoi să stăm amândoi un secol sau două cu gura pe icoana Femeii ce se află în noi, iar la urmă de tot, în răspărul năvalnic al vremii, mi-aș permite s-adaug: O nouă osândire pe vechile crenguțe ale cărnii. O carne picurată în zăpada amintirilor trupești... ( Eugen Bunaru , Orizont , nr. 5, mai 2006, p. 11; Exerciții de apropiere , Editura Universității de Vest, 2016, pp. 358-361)