Antologie | La noi, in Eden | Nicolae de Popa

473 –– Păi, cum dracu’ ar fi posibil ca, după toată ambiguitatea ce arbitrar mi-a fost dată de acei „sorți neștiuți”, să-mi pot programa „strategii” sau „tactici” în atare demers arzător!? Natura stelară lucrează în fiecare persoană în parte într-un fel unic, dar de cele mai multe ori ea lucrează bizar și imprevizibil. Căci, vorba aia, din versuri suntem făcuți, în versuri ne ducem la groapă... Dar haide acum, iubite conviv de lumină, să ciocnim un pahar de absint și apoi, probabil, mai cu foc îți voi da un răspuns la cea de-a treia ațâțare propusă de tine, copil însingurat și pururea fecior al cloștilor cu pui de pe bolta solară... –– Recent am întâlnit o carte de cronici literare semnată de Traian T. Coșovei. Acolo, printre altele, el comenta volumul Nicolae Magnificul al lui Nicolae Țone, apreciind contribuția ta plastică, ilustrarea cărții cu desene relevante. De altfel, colaborarea ta cu Editura Vinea este mai bogată. Îi datorezi sau... îți datorează două cărți... Spune-ne despre relația ta cu această editură și cu poetul editor Nicolae Țone. –– N-am citit „cronicile” lui Traian T. Coșovei despre desenele mele din Nicolae Magnificul al lui Țone... Magnificul. Este însă prima mea încercare de a ilustra o carte și mai ales una de poezie adevărată. Am îndrăznit să ilustrez totuși versurile cu pricina, dată fiind stârnirea pe care acestea au provocat-o în firava-mi făptură. Pentru acest demers al inconștientului din mâinile mele îi voi aduce smerite mulțumiri lui Nicolae (de) Țone, de care astăzi mă leagă nevăzutele fire ale unei statornice prietenii. –– Cred că nu te surprind dacă te voi întreba cum te simți în ipostaza de personaj al romanului Pavel și ai lui al (mai) tânărului confrate, Alexandru Potcoavă? –– Ca „personaj de roman” al alduitului nostruAlexandru Potcoavă, sincer să fiu, mă simt pe de-o parte ca „dracul în apa mică”, iar pe de altă parte sunt onorat până-n pânzele albe. Oricum, îi mulțumesc acestui încercător de mări literare cu degetu-i îngeresc. Și uite că aceasta a patra provocare a ta nu o mai „asfințesc” prin puncte și puncte. –– Ne cunoaștem din anii `90, imediat după Revoluție. A trecut ceva timp. Te-am auzit pronunțându-te cum că vârsta fiecăruia ar fi doar o chestiune pur convențională… –– Da, vârsta ființei din frageda noastră trăire nu-i decât un convenționalism absurd și în afara evlaviei ce ar trebui s-o avem față de îngeri ca semeni ai noștri. Heraclit zicea că „una e-n viață ca și în moarte”. Asta mă face ca în multele mele goluri dintre ceasuri și ore să mă simt mai contemporan cu Iisus ori Dante Alighieri decât cu șefa de la supermarketul de alături. Așa cum și în vrăjmășia dintre anumite secunde ale trăirilor proprii să mă simt asemeni mai contemporan cu toți nenăscuții ce abia peste veacuri vor apărea pe lume. Or, dacă poezia e un fel de Sfânta Maria ce naște perpetuu creatori cu chip de Hristoși, Iisuși urcători pe propria Golgotă, o Golgotă ivită din însăși profetica lor inspirație, cum atunci îndrăznim să blamăm singurătatea din om împărțind-o în vârste și vârste, în minute și ani?!