Antologie | La noi, in Eden | Nicolae de Popa

477 ... Între Platon și Teregova , se numește un poem din Auzind, s-a făcut întuneric . „Cât despre lacrima înghițitorului de gunoaie/ se știe doar că țigla a început să crească precum glasul de Paști/ peste sălașul dintre Teregova și dialogurile lui Platon/ încât până și steaua din lady Rebeca de Ruvo/ este gata să-și piardă puterea pentru salvarea sufletului/ porcului ăluia de Niculai” sună strofa finală a numitului poem. (...) În volumele lui Nicolae Popa starea de umilitate este dominantă. Ceva – poate mecanismul amintirii – a fost avariat; sunetele stranii, imaginile care sosesc din altă parte numesc o Lume a poeziei care se exprimă printr-un instrument deteriorat, impur. Nicolae Popa este deopotrivă celest și provincial, al lumilor platonice (al cerului ideilor) și al Teregovei. O secțiune a cărții introduce un personaj cheie – uica Pătru. Respectivul personaj nu deturnează mesajul cărții către discursul dialectal. Dimpotrivă: „Și clăbățul lui uica Pătru se luminează (ca și cum Tatăl nostru ar fi săpat un șanț/ în alt tatăl nostru/ Căci a avut și aerul o prietenă care știa atâtea lucruri esențiale/ despre facerea apelor/ și atunci verdețurile au început să plece singure din grădini...”. Limbajul frust nu îl interesează pe Nicolae Popa, mai degrabă preocupat de urcarea Teregovei – și a lui uica Pătru – în cerul rarefiat al Poeților decât de topografia neobișnuitelor locuri. Personaj al calendarului suprarealist, uica Pătru sistematizează imagini. Universul se descompune și se recompune în numele acestei verticale: „La colț uica Pătru fumând fum de vișin, din tavan se/ desprinde o groapă cu pâini, acolo un jgheab,/ unde vântul își pierde valoarea trupească, spiritul cade/ .../ un ghepard de urzici urcă versantul de sud al petalei/ o poză cu pixul ucis, în fine, un platon, un mircea/ .../ ningă, dacă totuși pământul nu se va căsca să ne înghită”. Uneori versuri memorabile evocă resacralizarea sau desacralizarea lumii prin poezie. Uica Pătru e un actant important într-o poezie în care mai există și alte personaje – principesa, Platon, îngerul. Nu aș spune că în scenariile lui Nicolae Popa nu există stridențe, deraieri insuficient controlate. Un lirism al blasfemiei – fără sistem – se conturează din când în când. Mai importante și aici sunt poeziile transparenței, în care