Antologie | La noi, in Eden | Nicolae de Popa

478 infinita delicatețe a omului care e Nicolae Popa realizează aceste bijuterii lirice: „Așa că urcăm laolaltă cu moartea – împreună cu sosia/ somnului nostru/ ca nu care cumva îngerii/ ce ni s-au dat în pază/ să prindă dintr-odată pojghiță de polei” sau „știu că prima zi a trupului este lungă și grea” sau „Amândoi ochii au fost de acord că Durerea/ e o lumină mare”. Aproape în fiecare poezie există asemenea străfulgerări – asemenea viziuni care recomandă un artist neobișnuit. În fond, Nicolae Popa e din stirpea bacovienilor, autori pentru care Lumea rămâne un instrument al delirului. Dar există și o stare specială a poetului care îl întoarce către un regn vegetal capabil de indicibile regenerări. ( Cornel Ungureanu , Orizont , nr. 8, august 1995, p. 10)