Antologie | La noi, in Eden | Nicolae de Popa

484 Volumul de debut al lui Nicolae Popa – Puțin acrișoară, sprânceana (1994) – n-a trecut neobservat, dar nici nu s-a accentuat suficient originalitatea lui, care stă în singularizare. Poezia lui Nicolae Popa nu se înseriază, ci se singularizează, printr-un discurs epatant și eclatant, insidios și ceremonios, torid prin undele emanate și perfid prin nuanțele de subtext implicate. El face figură aparte în peisajul liric timișorean și, dacă ar fi să-l apropiem de un punct al istoriei literare, acesta ar fi suprarealismul stilizat și recuperat la nivelul imaginii imprevizibile și greu comestibile (evident din perspectiva lecturii): „Astăzi, când încă se mai aude urletul unui/ nasture căzut între Madrid și Mehala, eu vin către/ tine – dragă hoit – așa cum o apă își caută întreaga ei/ coacere/ Pe un munte, într-o țară foarte-ndepărtată, țepoase vrăbii mă învelesc în saramura de la/ salonul de coropișnițe. Uneori lui Gogu îmi vine/ să-i zic mănăstire, însă lucrul acesta e o altă/ poveste...// Mai pune la plâns un rând de păhărele/ pe coclauri!” A publicat, apoi, volumele Auzind, s-a făcut întuneric (1995), Nu vă supărați dacă cerul este albastru (1996), Marcel e bolnav (1998) și Rujul de pe piatra funerară (1998). Între Platon și Teregova distanțele se reduc; la niveluri diferite, profunzimea dialogurilor este aceeași, în spațiul ideal platonician sau în cel arhaic al lui uica Pătru, deopotrivă personaj arhaic și alter-ego: „...Și uica Pătru se întreba din oase:/ mă potrivesc oare cu toate aceste file ce au venit din/ siberia sânzienelor, sunt ele în stare să îmi susțină frigul, / atunci când satan îmi va pune în drum poate alte hârtii/ mai îndrăznețe și în timp ce uica Pătru se slobozea să/ muște din zidul cu care corpul său se aseamănă în multe/ privințe, a simțit că mortarul e-nsângerat iar marginile/ vocii fiind puse de-o parte a văzut sentimentul aievea, ca/ și cum întregul său ochi ar fi vrut să întreacă întreaga lui moarte” ( Uica Pătru ). Întâlnim în poezia lui Nicolae Popa o distrucție a retoricii, care se macină din interior, oferind o altă lume, ordonată după legile fanteziei. Poezia are o viziune ce scapă oricărei încadrări categoriale, prin construcția ce pare supusă demolării, printr-o logică minată de ilogic: „Uina Anca năștea câteodată un stâlp/ și acesta mergea înainte