Antologie | La noi, in Eden | Nicolae de Popa

485 cu mâinile pline de stâlpi/ și astfel mergând/ obiectul acela a fost omorât cu mâinile pline de trupuri/ Uina Anca zicea că dâra lăsată în urmă de anumite părți ale ochiului/ este întotdeauna asemeni unei mâncări singuratice/ ori asemenea diamantului/ cu care nimeni nu ar fi dorit să trăiască sub același acoperiș// Dar tu trebuie că ești sala auzului și eu am purces să te văz/ și poate de aceea uina Anca își leagă bărbia cu lanțuri/ ce nu reprezintă poporul/ însă țara aceasta așteaptă să vină o pânză cu glas și cu voce”. Poet al unui spațiu, dar și al adâncurilor greu sondabile, Nicolae Popa este și un sprințar jucăuș printre metafore, pline de subtile semnificații. Sacralizând un spațiu, poetul iubește, totuși, ludicul. Ca o minge lovită în moduri diferite, cuvântul sare spre sensul la care te aștepți cel mai puțin, în relații sintagmatice mai puțin comode și obișnuite: „Pentru o clipă am crezut/ că mi-ai înghițit toate împrejurimile încruntării/ spre a mă pune în loc de toacă a măicuțelor carmelite/ ce și-au uitat genunchii într-un ghețar de naiuri// iar atunci cuvintele piciorului drept/ s-au făcut că-s bolnave cu nervii/ și din cuvintele piciorului stâng au creat principese cu spini”. Trimiterea spre suprarealism nu este cu totul relevantă pentru înțelegerea poeziei lui Nicolae Popa. Dar poate că nici înțelegerea , în sensul obișnuit al termenului (mai aproape de decodare), nu poate fi potrivită în comentarea poeziei lui Nicolae Popa. Poezia trebuie receptată global, în realitatea ei, izvorâtă din vise și himere. Ea este expresia unui coșmar, de multe ori, care zdruncină din temelii și distruge, a unui moment transreal, ce, odată scurs, lasă în urmă o altă realitate – aceea a poeziei. ( Alexandru Ruja , Parte din întreg , vol. II, Editura Excelsior, Timișoara, 1999, pp. 153-156)