Antologie | La noi, in Eden | Nicolae de Popa

462 de mine însumi. Dacă din când în când omul nu este prins de un dor diabolic de sine însuși, de partea cea mai palpabilă a sa, rămâne în stadiul de plantă. –– Totuși, în momentele de beție omul e un primitiv. –– Depinde de matricea în care a fost pus spiritul lui. Sigur, unii oameni ajung la animalitate. Eu, dimpotrivă, când am băut eram de o pură delicatețe și am fost capabil de cele mai bizare gesturi, de o maximă generozitate... Nu am avut atunci niciun scop. Nu există ceva mai sublim pentru un om decât a se manifesta fără să urmărească vreun ideal anume. –– Știu că de câte ori ați trecut prin aceste stări de fericire, așa cum dați de înțeles că sunt, ați scris. Nu ați scăpat prilejul de a transcrie pe hârtie trăirile și stările avute. Deci, vă contraziceți. Nu ați evitat să speculați acele experiențe. –– Iată că am ajuns să discut tocmai cu tine, pe care te consider o instituție a prieteniei, despre neajunsurile ființei osândite să fie mai mult decât știa că este. Ființa noastră a fost osândită să fie nemulțumită de creația divină. Datorită acestei nemulțumiri, cred eu, a început arta. Omul creator și-a făcut apariția atunci când omul a fost nemulțumit de sine. Dacă lucrurile nu o iau razna, dacă nu ai curajul să faci ceva cu talantul pe care Dumnezeu ți l-a dat, atunci totul e inutil. Beția naște aberații. Dar aberația are legile ei, care sunt legile demersului creator. De asta e bine să pui pe hârtie sau pe pânză revolta ta față de tot ce a fost făcut până atunci. Față de tot ce ai făcut tu până atunci. De asta lucrurile se schimbă de la o carte la alta, de la un poem la altul. Cineva îmi reproșa – nu știu dacă îmi reproșa – că atunci când public o carte sau deschid o expoziție e altceva decât a fost înainte. Dar asta e ceva funciar pentru un creator. El trebuie să fie profund nemulțumit, trebuie să-i fie rușine că el a putut să fie autorul acelei penibile neînsemnătăți care este cartea sau tabloul său. –– Spuneați că în copilărie tutunul suna în urechile dumneavoastră ca o detunătură. Copilăria toată v-a fost o detunătură, dar v-ați plimbat prin ea citind Aristotel. –– Așa e, nu am avut o copilărie fericită. M-am născut prin anii `40, războiul nu se terminase, taică-meu murise... M-am născut în câmp. E o chestie să te naști într- un câmp! Fiind singur la părinți, neavând alți vecini mai apropiați decât animalele, copacii și niște pomi altoiți, mă simțeam legat de toate acestea ca de niște frați ai mei. Prin nu știu ce clasă primară s-a întâmplat să-mi cadă în mână o carte de Aristotel. Organonul sau Arta Poetică , nu mai știu exact care. În casa noastră singurele tipărituri erau chitanțele pe care bunicul le primea de la stat când plătea impozitele. Am deschis acea carte și am început să citesc. Deși nu înțelegeam despre ce e vorba, am fost convins că în acea carte este ceva foarte important. Mergeam cu oile la câmp, îmi notam anumite fraze și mă gândeam zile în șir la ele. –– Cum ajunsese Aristotel prin Munții Carașului?