Antologie | La noi, in Eden | Nicolae de Popa

463 –– Aveam un vecin care era la liceu în Caransebeș și care, venind în vacanță, a adus cartea cu el. Întâmplarea a făcut ca, mergând odată la biserică, preotul să mă vadă cu acea carte de care nu voiam să mă despart nicicum. Și atunci el mi-a dat să citesc Heraclit. Aveam 9 ani. Atunci am citit, și țin minte și astăzi, că „una este și în viață, ca și în moarte”. Am avut iluminarea a ceea ce înseamnă fericirea de a putea gândi singur într-o pustietate. –– V-ați descoperit vreun talent în copilărie? –– Da, eram bun la fotbal. Eram căpitanul unei echipe care juca fotbal cu o bășică de porc, lângă abatorul comunei noastre. Când mă apropiam de abatorul acela aveam senzația că văd stafii. Trăind în preajma animalelor, nu puteam concepe că există un loc unde sunt înjunghiate. Atunci cred că am înțeles mai bine fraza din Heraclit. Când ai o relație cu niște entități cu care începi să te împrietenești, în afara datumului de conștiință și de intelect, în afara unui scop anume, ai șansa să îți potențezi imaginația. Pentru un copil este un lucru extraordinar să nu i se impună nimic... Ai mei m-au lăsat în starea aceea de prietenie cu entitățile vizibile sau invizibile, care nu erau de aceeași sorginte cu mine. –– Când vi s-a sfârșit copilăria? A existat un moment anume, a fost o ruptură pe care ați simțit-o? –– Cred că pentru fiecare om care ține un pix în mână pentru a căuta determinații, pentru a se revolta împotriva lui însuși prin poezie, printr-un demers al creației, este un dezastru când a simțit că a terminat cu copilăria. Copilăria trebuie să existe în fiecare din noi. A, că spunem noi stop unui anumit stadiu, că trebuie să ne grijim de alte părți ale trupului nostru, de măreția organelor sexuale, e altceva... –– Vă amintiți când ați ținut pentru prima dată pixul în mână cu gândul de a scrie? –– Prima oară am luat un pix în mână cam la 10 minute după ce m-am născut. La țară se obișnuia ca la nașterea unui copil să se pună, de către mamă sau de către moașă, diferite lucruri pentru ca ursitoarele să-i ursească destinul. Mai târziu mama mi-a spus că alături de un ciocan și de alte obiecte a pus și un creion de tâmplărie. Zbătându-mă acolo și chirăind, așa cum fac copiii – probabil că de atunci nu mai suport copiii mici –, m-am întors nu știu cum și am prins în mână acel creion. De scris am scris cu grafit pe tăblițe de lemn, în clasa I. –– Când ați plecat de la țară? –– Atunci când taică-meu vitreg a vrut să mă căsătorească, pe când eu aveam 16 ani. Am fugit... –– Nu vă plăcea fata? –– Nu era vorba de plăcere. E o poveste puțin mai lungă. De la 9-10 ani urcam în pod și citeam fel de fel de cărți, pe care le ascundeam prin diferite unghere, pentru că ai