Antologie | La noi, in Eden | Nicolae de Popa

465 lemnului din Caransebeș. Între timp începusem să mă pun la punct cu clasicii literaturii universale. Citeam scriitorii francezi și italieni, iar mai târziu americanii și sud- americanii. În plus, eram la curent cu tot ce se întâmpla în literatură română, pentru că lecturam revistele literare. Tot atunci l-am cunoscut pe poetul George Suru cu care am devenit prieten, deși proveneam din medii diferite. El crescuse la oraș, iar eu eram acel primitiv de la țară care mergea la cenaclurile literare din Caransebeș în opinci, în obiele și cu căciulă de astrahan, șocând pe simandicoasele doamne profesoare. Îmi amintesc că am citit odată la o ședință, iar un vers de-al meu a oripilat asistența, mai ales pe cea feminină. Versul suna așa: „fetele, pe undeva, sunt ude”. A fost tragedie! La cenaclu am cunoscut un profesor de istorie, ardelean, a cărui casă era toată o bibliotecă plină cu cărți, mai ales în limba greacă. A încercat să mă învețe greaca, dar mi-am dat singur seama că nu am talentul de a învăța limbi străine. Atunci mi-a dat să citesc sistematic cărți de poezie, tragicii greci, Homer, Vergiliu, Platon, Dante. Dante m-a fascinat, îl citisem în traducerea lui Coșbuc. Știu că o vară întreagă am stat sub semnul lui. Scriam în parcul orașului, sub un tei, iar în naivitatea mea adolescentină mă imaginam un soi de Eminescu. Chiar cumpărasem un volum de Eminescu pe a cărui copertă era portretul poetului, iar eu mă plimbam cu cartea sub braț ca să se vadă asemănarea între noi. –– Unde ați publicat prima dată? –– În ziarul Viitorul din Turnu Severin, ziar care apăruse chiar atunci `69-`70. –– Cum ați ajuns pe malul Dunării? –– Mă plictiseam să stau într-un singur loc. Voiam să cunosc locuri noi. Am plecat din Caransebeș la Orșova pentru că voiam să văd o apă mai mare decât Timișul. De la Orșova am ajuns la Severin. Acum mă pregătesc să merg la București. La vârsta mea nu am văzut niciodată Bucureștiul! –– Marea ați văzut-o? –– Nu, niciodată. Doar la televizor și în ilustrate. Probabil că dacă aș fi văzut-o aș fi rămas dezamăgit și nu aș mai fi putut să o pictez așa cum am pictat-o. Sunt multe lucruri pe care am refuzat să le văd. Nu am acceptat să privesc o femeie goală la lumina zilei. Un anumit mister trebuie păstrat făpturilor și locurilor dragi. Credința mea este că misterul se găsește în întuneric sau în ceață. Așa gândesc occidentalii. Grecii văd misterul în lumină. Revenind la debut, în Viitorul am publicat două poezii: una se numea Mașina de scris , cealaltă... îl avea ca personaj pe Meșterul Manole și se intitula Ana . –– Când ați început să pictați, când v-ați dat seama că aveți un al doilea talent? –– Pe la 17 ani am început să copiez icoane, să fac reproduceri. Nu eram inițiat, dar la un moment dat nu am mai fost mulțumit doar să copiez. Atunci am încercat să pictez așa cum înțelegeam eu că trebuie să o fac. Bineînțeles că n-a ieșit nimic, decât foarte târziu. Nu cred nici acum că ceea ce fac are vreo importanță. Important este gestul, de