Antologie | La noi, in Eden | Nicolae de Popa

486 Era prin primăvara sau toamna lui ’92, ’93, când l-am cunoscut – nu știam absolut nimic despre el până atunci – la o seară de cenaclu, pe pictorul și poetul Nicolae Popa. Tocmai urma să citească poezie la salonul Vega, spațiu care-și dobândise la vremea respectivă un oarece prestigiu, grație (găzduirii) unor „întâmplări” spirituale girate de nume de marcă ale culturii: Gabriel Liiceanu, Cornel Ungureanu, Corneliu Mircea etc. Cred că mă invitase prietenul meu, poetul Ioan Crăciun, mentorul cenaclului ce- și desfășura periodic întâlnirile, pitorești aș zice, în același generos mediu. De fapt, Nicolae Popa n-a citit, în seara aceea, un grupaj de poezii, cum, de obicei, se petrece într-un cenaclu, ci, pur și simplu, a oficiat, într-o manieră proprie, aproape de transă, un straniu și fastuos poem, de al cărui fior (metafizic? estetic? existențial?) indus nouă, auditoriului, pe nesimțite, se făcea vinovată însăși starea hipnotică, nedefinibilă de poezie. Așa l-am cunoscut, așa m-am apropiat de Nicolae Popa. M-a convins poezia care se părea că-l bântuie, nu doar că-l fericește. Poezia de care se „apăra” prin propriile-i poeme. Mi-a rămas în amintire, din acea seară, un personaj obsesiv al poemului „interpretat” de Nicolae Popa – se numea Caramfil – și era, probabil, o proiecție cvasiironică, un fel de ipostaziere lirică a căutării divinității. De atunci, au trecut anii și Nicolae Popa, azi Nicolae de Popa, este numele unui poet din această parte de țară, a cărui specificitate lirică a devenit, cred eu, de neignorat pentru critica literară, pentru cel care ar încerca o analiză lucidă și onestă a fenomenului literar contemporan. Pledează concret în sensul acesta acele cinci cărți de poezie apărute până în prezent: Puțin acrișoară, sprânceana , Editura Marineasa, 1994; Auzind, s-a făcut întuneric , Editura Marineasa, 1995; Nu vă supărați dacă cerul este albastru , Editura Marineasa, 1996; Marcel e bolnav , Editura Marineasa, 1998; Rujul de pe piatra funerară , Editura Marineasa, 1998, carte care a obținut premiul Uniunii Scriitorilor din Timișoara. Înseși titlurile acestor volume avertizează că poezia pe care o scrie Nicolae Popa se îndepărtează, din start, de cititorul leneș, consumator de lirism ieftin, Poezia, o apărare