Antologie | La noi, in Eden | Nicolae de Popa

487 desuet. Pentru coperta a patra a volumului său de debut, pomenit mai sus, am scris, in illo tempore , câteva cuvinte de întâmpinare, câteva aprecieri, ce mi se par valabile, în esența lor, și astăzi. Am remarcat atunci acel aer discret și rafinat de suprarealitate – o realitate paralelă, cum ar zice, acum, chiar Nicolae de Popa –, un fel de fundal insinuant-halucinant al întâmplărilor lirice, nu de puține ori ciudate, care configurează un teritoriu poetic aparte. Aș aminti efectul de impact, direct și „șocant” pentru cititor, efect venind din asumarea unui discurs, a unei scriituri, care combină limbajul aforistic cu cel colocvial și în care se întrețes accente, uneori amare, deseori de ironie, de ludic, de parodie, frizând, nu o dată, absurdul. Un absurd care poate fi, sugerează poetul, al chiar existenței noastre de zi cu zi, alienat și alienante: „E trecut de șapte și degetele toate sunt la mână” sau: „Cărămizile cad deocamdată pe gânduri”. Disting și acum, la o nouă lectură a poemelor lui Nicolae de Popa, un firesc al convertirii existențialului în metafizic, revendicând-se, împărtășindu-se unul din substanța celuilalt, prin canale imprevizibile, secrete, știute și dirijate doar de omniprezența onirică a Poetului: „va trebui să ne biciuim/ așa cum fac semințele/ grija unei pulberi fiind doar aceea/ să rămână peste noapte puțin însângerată”. ( Eugen Bunaru , Orizont , nr. 11, noiembrie 2000, p. 11)